Antrenorii care cresc noua generaţie a gimnasticii româneşti

2 Dec 2015 8:40

În sportul de performanţă, lucrurile nu vin niciodată de la sine. Pentru ca un copil cu potenţial să-şi desăvârşească aptitudinile, pe lângă talent şi ambiţie mai e nevoie de un „ingredient” special, aproape magic, uneori. Iar când e vorba de gimnastică – dar nu doar de ea – ingredientul poartă numele unor antrenori.

Unii pasionaţi, dedicaţi muncii lor, chiar şi în ciuda unor oprelişti sau greutăţi ce, uneori, par a nu se mai termina. În cazul de faţă numele lor este Anca Drăghici şi Dan Potra, cei doi antrenori de la CS Dinamo Bucureşti. Sub îndrumarea lor, de ani buni, fetiţele aspirante la gloria gimnasticii capătă strălucirea necesară saltului către marea performanţă. Pentru toate acestea, cei doi au fost aleşi pentru a primi, fiecare, Premiul de Excelenţă oferit de Jurnalul de Fapte Bune.

de Gabriel Peneş

„Hai! Hai că se poate! Acum! Stai!”. O sală de gimnastică  – mai ales în timpul unui concurs – e plină de asemenea îndemnuri, de voci cu tonuri aproape strigate ale celor care, de pe margine, au emoţii mai mari decât înşeşi fetiţele ce evoluează la aparate. Iar una dintre aceste voci, în România, este a Ancăi Drăghici, jumătatea unui cuplu de antrenori deja binecunoscut în lumea gimnasticii, Drăghici – Potra.

Apaţinând generaţiei care a dat lumii sportive de excepţie ca Lavinia Miloşovici sau Simona Amânar, Anca Drăghici a ajuns la gimnastică dintr-un motiv simplu şi logic, după cum mărturiseşte zâmbind: „Distrugeam toată mobila prin casă, încercând să repet ceea ce vedeam la televizor că face Nadia”.

Era 1982, iar micuţa Anca avea pe atunci doar 5 ani. Aşa că, aproape în disperare de cauză, mama ei a dus-o la gimnastică, la acelaşi club unde este şi astăzi, CS Dinamo, prima antrenoare fiind chiar viitoarea antrenoare federală Anca Grigoraş. Fireşte, era perioada în care probabil că orice fetiţă din România visa să ajungă ca Nadia. Inclusiv părinţii lor.

Visul de mare performanţă ca sportivă a durat însă doar vreun deceniu, până după Revoluţie când, brusc, s-a năruit. Motivul, la fel de simplu şi de logic în contextul perioadei:

„Am rămas, pur şi simplu, fără antrenori la club, toţi pecând în străinătate. Şi toată generaţia mea, practic, a fost nevoită să abandoneze activitatea de sportiv.”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dar nu şi gimnastica, în sine, pentru că „microbul” era deja acolo, în interiorul gândurilor şi trupului fetiţei de odinioară. Astfel că, după absolvirea IEFS-ului, Anca Drăghici a devenit antrenoare la vechiul ei club. Îmi povesteşte toate acestea în timp ce suntem nevoiţi să nje găsim un loc mai uscat în care să stăm, păturile ce acoperă băncuţele sălii fiind deja ude de la ploaia… de afară. Dar nu poate o ploaie – nu-i aşa? – să oprească drumul spre marea performanţă. Nici condiţiile concrete de antrenament, ce te fac să devii nostalgic după adolescenţa trăită în anii ’80.

Gloria a venit în doi

Din 2009, traiectoria antrenorală a Ancă Drăghici s-a intersectat cu cea a lui Dan Potra. Un sportiv aureolat deja cu gloria cuceririi medaliei de bronz la Olimpiada de la Atena, din 2004, împreună cu echipa. Dar şi de titlul european obţinut în 2002, fiind primul gimnast român care a cucerit un asemenea titlu la individual compus. Timişorean, apropiat ca generaţie de Anca Drăghici, Dan Potra a ajuns la a practica acest sport dintr-un motiv similar actualei colege de antrenorat:

„Eram superenergic, n-aveam astâmpăr şi dărâmam tot prin casă. Într-o zi a venit cineva la grădiniţă, să facă o selecţie pentru gimnastică. Am fost ales, dar cred că una dintre şanse a fost şi că, pur şi simplu, clubul, sala de antrenament s-au aflat în apropierea casei. Acesta a fost un factor important pentru a continua cu gimnastica”.

3

Şi a continuat ca sportiv activ chiar până în anul 1999, când, la vârsta de 31 de ani, o accidentare la tendonul de la biceps l-a făcut să renunţe la pregătire. A absolvit, fireşte, IEFS-ul, apoi a luat calea antrenoratului. Culmea, era la un pas de a pleca într-o ţară caldă, exotică, din lumea arabă, tot ca antrenor, când s-a ivit posibilitatea de a rămâne la Dinamo.

„Noi suntem şi angajaţi ai Ministerului de Interne, aşa că le-am spus că dacă au un post în club, atunci ok, o să rămân. Şi s-a ivit acesta, alături de Anca”, îşi aminteşte Dan Potra.

Forţa de a o lua de la capăt, zi după zi

Fireşte, uneori, în zilele mai noroase, să spunem aşa, cu ploaie ce pătrunde până în fibra sălii, dar şi a sufletelor, parcă îl încearcă un regret ori se întreabă dacă a ales bine. Când ridică ochii însă, când aude chemările micuţelor gimnaste „Domnu’ Dan, domnu’ Dan!”, privirea şi gândul i se luminează, i se încălzesc din nou. La fel ca ale Anca Drăghici. Din aceleaşi motive, singurele, de altfel, ce pot să determine un antrenor să găsească în România zilei de azi forţa necesară pentru a o lua de la capăt, zi după zi, an după an, într-o muncă atât de importantă, de plină de responsabilitate, dar atât de „periferică” în ochii celor care au puterea de a decide, din punctul de vedere al salariilor sau al condiţiilor de pregătire.

Cu toate astea, trebuie să ne batem de la egal la egal cu sportivii din toate celelalte ţări dezvoltate, nu? Pentru Anca şi Dan răspunsul la asemenea dileme sau gânduri din vreo zi noroasă e mereu acelaşi şi pe un singur glas: „Ne ataşăm de copii, investim nu doar timp şi energie, ci şi sentimente, emoţii. Suntem ca o mare familie aici. Gândiţi-vă că aceste fetiţe petrec mai mult timp cu noi, decât cu propria familie. Un antrenament durează 5-6 ore. Şi e zilnic, inclusiv sâmbăta. Cum să nu te ataşezi când răzi şi plângi împreună? Şi în fiecare generaţie există copii chiar speciali, talentaţi, în care simţi stofa de campion. Dar ei au nevoie de îndrumare, de pregătire, de antrenori. Pentru că gimnastica e şi talent, dar şi multă, enorm de multă muncă. E şi artă şi precizie”.

2

Iar cele peste 30 de mici gimnaste pot depune mărturie pentru munca şi pasiunea celor doi antrenori. Ca şi rezultatele obţinute în timp, clubul devenind o pepinieră pentru  loturile naţionale de junioare. Aşa s-au remarcat şi cele trei bursiere ale Jurnalului de Fapte Bune: Antonia Duţă, Miruna Cazan şi Andreea Tudor. Dar şi Maria Pană sau micuţa Ela Oprea, două dintre cele mai promiţătoare speranţe.

Ploaia s-a oprit, pare-se, iar privirea celor doi antrenori a devenit plină de nerăbdărea începerii unui nou antrenament.

„E mult mai greu, mai intens totul, ca antrenor, decât în vremea în care eram chiar noi sportivi. Ai cu totul altă responsabilitate, altă grijă pentru tot şi toate”, îmi mai spun cei doi la final.

Apoi se îndepărtează călcând energic spre întâlnirea cu fetiţele care-i aşteaptă ca pe doi adevăraţi magicieni. Unii pretenţioşi, e drept, unii care le pun să repete şi de o mie de ori o anumită mişcare. Pentru că Anca Drăghici şi Dan Potra sunt – împreună cu alţii ca ei – acel ingredient aparte ce poate face diferenţa în sport, în lume, în viaţa tuturor şi a fiecăruia.